Plimbări prin sufletul Dianei - Primul drum

Nu mă îngrijorează poluarea planetei; ea se va echilibra cândva. Mă îngrijorează însă poluarea aerului cu tristețea societății. Frumusețea stă în ochii privitorului, iar durerea haosului în ochii observatorului. Aerul inspiră tristețe, flori ofilite, aripi tăiate, dor cu gust amar, o afundare tulburătoare în dansul vieții, iar tu nu știi ce e mai rău: să fii în dans sau să-l privești.

Plantăm bucăți de suflet în pământ și ne așteptăm să vedem în stele trandafiri, dar rămânem sufocați în fumul viselor neîmplinite, al îmbrățișărilor neprimite și al lacrimilor sărate.

Peste firele gândirii dihotomice se așterne un puf rozaliu, uscat, putred, ce nu ne lasă să respirăm, să înțelegem și să absorbim tainele profunde ale trăirii; astfel, totul se sfărâmitează și se pierde într-un necunoscut superficial.

Hai să ne amintim că ochii strălucesc, că sufletele noastre sunt conectate prin spini, că ne mințim că tot ce ne rămâne de făcut este să ne privim și că visăm doar să ne mai observăm.

Curcubeul lumânărilor arse în culori griicioase, lasă-mă să mă dau pe toboganul tău, dar nu mă murdări, căci nu pot să mă curăț nici de mine, dar de tine? Încâlcită-i mintea omului, dar aurită.

Dar oare așa trebuie să fie? Oare avem nevoie de un „trebuie”? Avem nevoie de un model? De ce să căutăm un model? Ne pierdem în modele, în cuvinte, în aparențe și uităm că putem trăi. Cum ar fi să ne pierdem în entuziasmul trăirii noastre? Să ne lăsăm sufletul să zburde într-o pădure de poezii ce au în esență același mesaj: pasiunea. Suntem așa de îngrădiți de noi tocmai pentru că am uitat să ne acceptăm nebunia. Privim într-o oglindă prăfuită, o numim lentila prin care vedem viața, dar este atât de încețoșată încât nu ne vedem nici pe noi și nici dacă este oglinda noastră. Ne-am modificat viața, am transpus-o într-un film, iar acum stăm disociați și doar îl privim, căci ne este frică să mai simțim, dar ne dorim.

by Rddu Diana